"Temă pentru acasă" la o ceaşcă de ceai în Chişinău...

În una dintre zilele acestui decembrie, undeva în poalele Crăciunului, pe o zi geroasă, cu fulgi lini şi grei, voi merge spre o cafenea din Chişinău...cu o carte subţioară. Mîinile le voi ascunde adînc în ugerul buzunarelor, şi scîrţîind prin zăpada crispată de frig, voi intra zgribulită în holul cafenelei, cu o singură speranţă. Că mai este cel puţin un suflet care ca şi mine are o carte subţioară. Aceeaşi carte: "Temă pentru acasă" de Nicolae Dabija. 

Ne vom aşeza trei, patru, şapte, zece sau poate doi...la o măsuţă de lîngă o fereastră şi vom cere ceai sau vin fierbinte, de care ne vom încălzi mîinile şi răsuflarea. Posibil că nu ne vom cunoaşte, sau poate nu toţi, dar asta nu are importanţă. Important e că ne-a plăcut aceeaşi carte şi avem o oră, două, trei, sau jumătate să o degustăm. O vom face ca nişte somelieri...fără a ne grăbi, fără notiţe, fără emoţii...vom sta cu cănile de ceai, pierzînd cîte un ochi în fulgii din fereastră..şi cu sufletul între cotorul de pe masă.

Nu vom încerca să ne cunoaştem într-o cană de ceai, nu vom încerca să impresionăm...vom încerca să ne simţim bine, să discutăm simplu şi sincer, cu interes despre o carte care ne-a plăcut tuturor sau amîndorura...nu ne vom simţi jenaţi să plecăm atunci cînd e nevoie, nu ne vom scuza, posibil că nu ne vom mai vedea vreodată după asta...Dar vom petrece un pic de timp...între căldura unei cărţi, a unei băuturi şi a cîtorva suflete ce au fost interesaţi de o lectură.

Pentru oricine de pe acest pămînt, de orice vîrstă, de orice gen, naţionalitate, orientare sexuală, apartenenţă politică, care va fi în Chişinău spre apusul lunii decembrie şi, foarte important!, a citit şi a plăcut cartea "Temă pentru acasă" şi vrea să se alăture unei discuţii literare, fac o invitaţie la o ceaşcă de ceai.

Eu voi începe să recitesc cartea în seara asta. Agenda sau cărarea acelei ore o vom determina împreună. 

Cine vrea să se alăture, vă rog să îmi scrieţi pe irinadct@gmail.com sau facebook, sau aici.

"Immortality" de Milan Kundera

"Cine Doamne m-o pus să citesc cartea asta în luna Noiembrie, pe ploaie, cu menstruaţie?" cu aşa întrebări începusem lectura acum două săptămîni...

Cîţiva ani în urmă îl citisem pe Kundera pentru prima dată şi mă intoxicase cu o tristeţe vîscoasă pe care o descîntam pe blog, în discuţiile noastre cu Alina în Praga, pe retina ochilui meu mintal înainte de somn...izvorîte din romanul "The unbearable lightness of being" despre care am scris aici. Şi drept urmare la postarea mea anterioară, cei care îl cunosc pe Kundera mai bine decît mine mi-au recomandat "Imortalitatea"...acum chiar aş sta la o cană de ceai cu ei să-mi spună de ce.

Nu ştiu dacă eu aş mai ţine minte peste ani de ce mi-a plăcut cartea...e prea nisipoasă, fiecare fir de nisip fiind o idee, un concept, o metaforă. Şi e atît de încărcată cu astfel de fire de nisip încît uneori ai nevoie să te opreşti şi să-i spui lui Kundera: "Moşule (are 85 de ani), ia mai stai oleacă, stai că eu nu înţeleg, mai repetă o dată..cum acolo..."I long for an experiment that would examine, by means of electrodes attached to a human head, exactly how much of one's life a person devotes to the present, how much to memories and how much to the future. This would let us know who man really is in relation to his time." 

Cartea e plină de idei din astea, dar sunt înţesate într-o povestire...adică se consumă uşor.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult e stilul acestui roman...e o nebunie, nu e adaptabil pentru un film atît de sucit e! Da, acuşi mă explic...

Doar o viaţă nu-mi ajunge să iubesc

Uneori mă gîndesc..dacă cineva după moarte ar veni la mine şi m-ar întreba de aş mai vrea încă o viaţă...oare ce i-aş răspunde? Nu ştiu dacă aş putea să renasc ştiind că am ales eu, de bună voie, să apar pe o lume în care am mai trăit cîndva. În care am mai iubit cîndva. Posibil că i-aş pune o singură condiţie...să renască împreună cu mine şi omul pe care-l voi fi iubit cel mai mult pe acest pămînt.

Amintiri de pe vremuri de război - sfîrşit

- Aţi poposit? ne strigă unul pe sub musteaţă, schiţînd un zîmbet şmecher.

Ăştia răsar ca neghina, m-am gîndit eu... Mi-am făcut vînt cu dosul palmei şi coborînd fereastra de la maşină, scot capul afară şi întreb cît mai firesc:

- Maternitate mai stă pe deal sau aţi dat-o jios deja?

- Mai stă. Dar ţie ea deja nu îţi mai trebuie, spune el privindu-mă surîzător.

Eu am tras patul puştii mai adînc sub coastă, căutînd trăgaciul. Frate-meu cu ochii ţintiţi spre soldat, şi cu mîinile bîjbîind pe sub volan căuta cheile. Şi abia mişcînd buzele, a sfîrîit printre dinţi: 

- Deschide torpeda şi dă-mi cheile.

Unul dintre soldaţi coborîse de pe prispa casei vecine, pesemne venea spre noi. Iar altul ne ţinea "smirna" pe loc ca-ntr-o hipnoză.

Eu am tăbărît cu o mînă în torpedou, dar nu am dat de chei. Însă am pipăit ceva cunoscut şi moale printre ţinte, şurubelniţe şi documentele ferfeniţate ale maşinii. Am strîns obiectul în pumn şi cu dragoste l-am ascuns în papuc.

- Ai găsit cheile? a scrîşnit frate-meu. Hai odată.

- Nu sunt cheile acolo.

- Da în papuc ce-ai pus?

- Un căţel de usturoi...

Apusul se împrăştiase prin aer ca un fumuşor de toamnă tîrzie cu gust de ploaie şi mere coapte. Mîinile mele sufocau ţeava puştii plină de sudori. Mă gîndeam dacă am închis uşa la casă cu cheia...apoi mă gîndeam că ar trebui să mă gîndesc la altceva în acest moment. Şi nu ştiam la ce să mă gîndesc, erau prea multe lucruri la care trebuia să mă gîndesc într-un timp atît de scurt...Simţeam că mă dor tîmplele...şi un rece metalic le atinse

În mine se zbăteau două vieţi, iar pe faţa mea luneca o moarte...de la moalele tîmplei pînă în adîncitura obrazului...

O duduitură puternică se descărcă în aer...

___________________________________________

[m-am trezit în acest moment]

Amintiri de pe vremuri de război

Liniştea în vreme de război e la fel de straşnică ca o lamă de cuţit ce înjunghie pe la spate. Era linişte în acea zi de august. Freamătul frunzelor de vişin era unicul zgomot care răsuna în lume. Eu am ieşit încetişor din tindă în ograda scăldată de un apus luminos şi dînd la o parte o scîndură de gard, mi-am înghesuit trupul umflat de ape şi sarcină printre gard. Căutam arme, ne mai trebuia o puşcă.

Casa noastră fiind prima din mahală, ştiam că eu, frate-meu şi văr-meu vor fi infanteria Străşeniului şi noi avem 2 puşti la 3. Eu, fiind însărcinată, păream a fi ce mai puţin periculoasă pentru un inamic care s-ar fi ivit pe neaşteptate, de asta am ieşit anume eu în razvetkă. Dar tot eu eram şi cea mai curajoasă, viaţa ce creştea în interiorul meu îmi dădea puteri de mamă, care acum am înţeles că sunt cele mai mari puteri din lume. Eu, în mod normal, sunt mai fricoasă.

Nu era nicio puşcă sau pistol pe nicăieri şi simţeam că trebuie să mă întorc căci liniştea se făcuse şi mai adîncă, ca o schimbare de presiune înainte de ploaie. Mi se părea că aud tancuri, undeva în sufletul meu..şi încetişor am luat-o înapoi spre casă.

Am intrat înapoi în ograda pustie şi după nişte calcule de general am decis că trebuie să-i scot pe alde frate-meu de după sobă. Am intrat încet în tindă, şi dintr-o deprindere pe care o învăţasem în ultimele luni...vorbeam mai mult cu ochii, cu sprîncele, cu faţa... Nu mai ştiam demult cum îmi răsuna vocea plină. O limitasem la şoapte şi noduri în gît.

Ei au ieşit din întuneric în cufoaicele militare, pe care le furasem în alte luni de la soldaţi morţi, şi uscaţi la faţă amîndoi ca nişte monahi mă urmaseră, scrîşnindu-şi pleoapele de lumina puternică de afară.

În ogradă, o maşină veche ca o fosilă străjuia o bucată de umbră.

- Ne-ascundem în Oazik, le zic încet.

Ei nu s-au împotrivit. În drum spre Oazik au cules de pe jos nişte vişine stricate pe care le-am mîncat cu gust şi au urcat în cabina maşinii. Şi eu m-am căţărat încet, sprijinindu-mă în gura puştii. Alde frate-meu de cum o urcat înţepenise, mă împingea cu ochii înapoi. Ştiam că se întîmplă ceva. Cînd m-am aşezat şi eu lîngă ei pe scaun, ca într-o lojă de teatru, mi-am dat seama că de fapt, noi eram actori, nu spectatorii în acest scenariu. Şi nişte soldaţi mustăcioşi se uitau la noi din pridvorul celeilalte ograzi la care ne expunea parbrizul, ca un ecran...

va urma...

Chesterfield Road

oră tîrzie, să fie trecut de 10...soarele se cotilise spre cealaltă emisferă demult. Londra se întunecă devreme în această perioadă a anului. Luasem autobuzul meu obişnuit de la Turnham Green. Îngheţasem de aşteptare. Nasul roşu, mîinile bocnă îşi tremurau degetele pe ultimele file ale unui roman care părea înfrigurat şi el, de noapte, de frig. Brrrrrrr... 

Simt întotdeauna o bucurie cînd vine autobuzul meu. Îl pot vedea de departe, şi încep să ţupăi imediat. Ştiu că el mă va duce acasă. E un autobuz roşu cu două niveluri. Eu niciodată nu urc sus în E3..merg prea puţine staţii pentru a încăleca pe şa. Stau cuminte şi citesc o altă pagină, din cînd în cînd atingîndu-mi nasul care a început a se demorţi.

Staţia mea. Ţup, şi cobor, întorc spre stînga, şi apoi spre dreaptă, pe o alee largă, cu maşini mari, care îmi aduce aminte de o stradă din California pe care trăisem odată. E prea tîrziu să mai observ lărgimea străzii, mă preocupă doar lungimea pe care încerc să o parcurg repede...

Mi-e frică de fiecare dată cînd parcurg acest drum. Nu ştiu de ce...e o regiune liniştită în general, dar proximitatea parcului mă înspăimîntă. Şi apoi e iluminat de cîteva felinare pierdute în nori de unde se pare că Dumnezeu ţine o lumînare. 

Bag mîinile în buzunare şi măresc pasul. Paşii răsună cadenţat în gura nopţii, pe asfaltul rece...Îmi aduc aminte de domnişoara care fusese mîncată recent de un canibal în Anglia, într-o cameră de hotel...şi îmi dau seama că mă apucă frica pe dinainte. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, scot telefonul şi formez un număr...am nevoie de o voce la un alt capăt al lumii, care mi-ar fura gîndurile, şi în cel mai rău caz ar putea suna la poliţie. De obicei, încep conversaţia în felul următor: "Salut, nu dormi? Eu sunt pe str. Xxxx, merg în direcţia Zzzz." Dar de data asta, era destul de tîrziu ceea ce limitase numerele de telefon la care aveam obraz să sun...şi unicul număr accesibil la ora asta nu răspundea.

Ajunsesem la jumătatea traseului cînd de după colţ răsăriseră 3 capete pe biciclete. 

Ei mergeam în direcţia mea, eu mergeam în direcţia lor. Ei mergeam pe biciclete, eu mergeam pe jos. Ei mă zăresc, eu îi zăriserăm mai demult. Ei se opresc la vreo 20 de metri de mine, eu încep bezmetic să formez primul număr din registru. Dumnezeule, hai răspunde!

Unul îşi trage o şapcă pe ochi, alţii doi îşi pun ochelari negri de soare...la miezul nopţii..şi toţi trei înaintează.

Paşii mei dintr-odată se făcuseră mici şi cleioşi...o linişte surdă îmi pocnea în urechi. O vulpe se auzea urlînd undeva în depărtare.

The Power of Habit by Charles Duhhig

Eu sunt o fire egoistă, uneori într-atît de egoistă încît citesc o carte şi nu vreau să o împart cu nimeni, cu nimeni. Nu vreau să spun nimănui că este aşa o carte bună. 

Dar în ajun de Crăciun, e greu să nu fii bun, de asta mă împart cu voi, căci sunteţi puţini oricum. Dar cu o condiţie, nu mai spuneţi la nimeni despre dînsa. Să o citim doar noi. Da' nu, nici voi să nu o citiţi, o mai citesc eu o dată pentru voi...şi eu ziceam că sunt egoistă? Bunătate de suflet...

Charles Duhhig e reporter de invetigaţii la New York Times. Are multe premii şi face parte din finaliştii Pulitzer Prize 2009. Păcat că doar o carte are...

Acum doar un pic despre carte, foarte puţin încît să nu vă fie prea interesant. Cartea e despre exact ceea ce scrie în titlu, fără aghezmuieli, fără vaguităţi. E o proporţie potrivită între o intelectualitate profundă (psihologie, istorie, marketing) şi practicitate...Deşi cartea nu e ficţiune desigur, are magnetismul unui thriller...împleteşte cîteva istorioare care se explică reciproc, şi deşi le înnoadă atît de imprevizibil...ele se deznoadă atît de natural..

mai pe scurt, să nu o citiţi.

9

Simfonia nr. 5

Suntem contaminaţi cu muzică, într-atît, încît uităm că pînă acum cîteva zeci de ani, puteai asculta muzica numai dacă puteai cînta la un instrument sau dacă îţi cînta cineva. Nu erau discuri, nu erau nici casete, nici youtube nu era. Era însă Beethoven, Mozart, Bach, Schubert, Strauss, etc. Acum număraţi în gînd cîţi compozitori contemporani cunoaşteţi. 

No bine. să ne întoarcem la Beethoven şi la muzica clasică, etc. [Tehnic vorbind, Beethoven e un romantic, dar în scopurile acestui post îl voi numi clasic.] Oricine recunoaşte motivul simfoniei nr.5. Voi toţi o cunoaşteţi, poate nu ştiţi că aşa se numeşte, dar o puteţi recunoaşte din primele 4 note. 

Poate nu e simfonia pe care o ascultaţi înainte de somn, poate nu e simfonia care vă răscoleşte sentimental, dar nu e minunat cum 4 note pot crea o întreagă mişcare simfonică atît de recunoscută? Poate "soarta bate la uşă" altfel, nu aşa cum a interpretat-o Beethoven (conform cronicilor). Dar e impresionant, cum aceste patru note răsună şi acum pe cele mai mari scene din lume, în reclame, în filme. Nu uitaţi că Beethoven nu a avut un departament de Marketing la îndemînă, nici PR, nici un producător ca Timbaland. De fapt, era în mare parte sărac şi apoi şi surd. Muzica pe atunci nu se şlefuia digital ca în zilele noastre cînd îl poţi face şi pe un urs să răsune ca o privighetoare. Pe atunci totul era live. 

Pe atunci nu eram printere să copieze muzica într-o clipită. Trebuia de copiat cu cerneală portativul cu toate vocile instrumentelor...pentru toată orchestra. E o muncă asiduăă, astea sunt sute de pagini...S-a întîmplat o dată ca Beethoven să nu reuşească să transcrie pînă la capăt partitura pianului pentru Concertul nr.3. El cînta la pian. Şi cînd asistentul lui întorcea paginile în timpul concertului...se spune că dădu de o pagină goală...dar Beethoven continuă să cînte şi la un moment dat îi spune "Întoarce pagina." Sărmanul asistent întoarce pagina, dar iar o pagină goală. Beethoven o cîntase şi pe asta...din memorie..şi tot insista ca asistentul să întoarcă paginile albe pe care el vedea un text imaginar...imprimat în memoria lui.

Astăzi muzică poate transcrie pe portativ oricine, literalmente. Tot de ce ai nevoie e un pian pe care să apeşi, şi un computer care va transcrie muzica în note...

Eu uneori uit că e un lux cînd îmi pun căştile pe urechi..sau deschid pagina mai jos de pe youtube:

Following Inferno - Apendice

Vom omite cîteva capitole care sunt irelevante pentru misiunea noastră. Iniţial mă gîndeam să vizitez spitalul (Torregalli) unde e internat profesorul...pentru a vedea geamul prin care privise Robert şi de unde zăreşte Palazzo Vecchio...ca pe o ancoră mentală în plina sa amnezie. Aş fi vrut să privesc prin acelaşi geam, dar cred că ar fi mai complicat să hoinăresc prin spital..

Unele capitole deşi statice în acţiune, sunt foarte descriptive, de asta le voi ciuguli de informaţia pe care o vom folosi atunci cînd acţiunea ne va purta în faţa obiectelor descrise. Voi întitula astfel de postări - apendice. Am ajuns la un fragment care reaminteşte cît de frumoasă e Florenţa:

"This was the city on whose streets Michelangelo played as a child, and in whose studios Italian Renaissance ignited. This was Florence, whose galleries lured millions of travelers to admire Botticelli's Birth of Venus, Leonardo's Annunciation, and the city's pride and joy - Il Davide.[...] Michelangelo had employed  the classical tradition of contrapposto to create the illusion that David was leaning to his right, his left leg bearing almost no weight, when in fact,  his left leg was  supporting tons of marbles."

Un obiect de artă foarte important în această operă e o mască..Plague Mask:

[...] the unique shape of the long-beaked mask was nearly synonymous with the Black Death - the deadly plague that swept through Europe in the 1300s, killing of a third of the population in some regions. Most believed the "Black" in Black Death was a reference to the darkening of the victims' flesh through gangrene and subepidermal hemorrhages, but in fact the word black was a reference to the profound emotional dread that the pandemic spread through the population.

"The long-beaked mask", Langdon said, "was worn by medieval doctors to keep the pestilence far from their nostrils while treating the infected. Nowadays, you only see them worn as costumes during Venice Carnevale - an eerie reminder of a grim period in Italy's history."

TO BE CONTINUED

"I'm ok, you're ok" by Thomas A. Harris MD

After reading "Fifty shades of grey" I had to reassure myself that I'm ok. So I read a book about Psychology.  However, I don't feel like writing today. So I will keep it short.

5

Fifty shades of grey...or should I say "of sex"

This is the first time when I read a book and I feel I regress page by page. I do no understand how this book made it to the top. I understand how it became a best-seller as this is being driven by the audience (mainly housewives and teenage girls avid of sex) but I wouldn't go so far calling this erotic literature. This is not literature in the first place, full of slang ("Jeez" is Ana's favorite filler) and mediocre dialog. Erotic? Not sure...Vulgar would describe it better.

The book is about a college graduate falling in love with a young wealthy magnate who proves to have some issues...BDSM (bondage, discipline, sadism, masochism)...Jeez. Well, this will get very very cheesy because Christian is not only handsome and super hot, he also plays piano like a God, flies helicopters, gliders, private jets, drives sports car and of course, he is smart, right? Did I forget to say that Ana is poor and plain? Oh, sorry..yes, she is a jeans and Converse girl, reading Bronte and Austen. Ana interviews Christian...he is the sponsor of her university. He likes her. He "accidentally" meets her in a shop, then she's drunk in a bar, then she gets into his apartment, then they fuck once, then once again. I think they did it again in the morning, maybe several times. Did I just use the word "fuck"? Yes, of course...the books is overwhelmingly rich in this word..and above all, "they don't make love, they just fuck...hard."

And then I don't remember exactly the story because there is not much story to it..there is endless intercourse. There is a point where she graduates, then she visits her mother...[...]..then close to the end of the 500 pages they glide together (that was a nice chapter) and they split. Everything in between is just sex. Sex. SEX.

I will open the book randomly and I can bet £100 I will find some sex on that page. Let's try it. Shoot, I just lost £100. I'll try again.

He moves down to my belly – his tongue circling my navel – following the path of the flogger and the fur… I moan. He’s kissing and sucking and nibbling… moving south… and then his tongue is there. At the junction of my thighs. I throw my head back and cry out as I almost detonate into orgasm… I’m on the brink, and he stops.

No! The bed shifts, and he kneels between my legs. He leans toward the bedpost, and the cuff on my ankle is suddenly gone. I pull my leg to the middle of the bed… resting it against him. He leans over to the opposite post and frees my other leg. His hands travel quickly down both my legs, squeezing and kneading, bringing life back into them. Then, grasping my hips, he lifts me so that my back is no longer on the bed. I am arched, resting on my shoulders. What? He’s kneeling up between my legs… and in one swift, slamming move he’s inside me… oh fuck… and I cry out again. The quiver of my impending orgasm begins, and he stills. The quiver dies… oh no… he’s going to torture me further.

“Please!” I wail.

He grips me harder… in warning? I don’t know, his fingers digging into the flesh of my behind as I lay panting… so I purposefully still. Very slowly, he starts to move again… out and then in… agonizingly slowly. Holy fuck – please! I’m screaming inside… And as the number of voices in the choral piece increases, so does his pace, infinitesimally, he’s so controlled… so in time with the music. And I can no longer bear it.

“Please,” I beg, and in one swift move, he lowers me back onto the bed, and he’s lying on top of me, his hands on the bed beside my breasts as he supports his weight, and he thrusts into me. As the music reaches its climax, I fall… free fall… into the most intense, agonizing orgasm I have ever had, and Christian follows me… thrusting hard into me, three more times… finally stilling, then collapsing on top of me.

Here we go...it feels like porn consumption to me. Expectably, it is a very fast reading..On average it would take me 2 weeks to read 500 pages if the book is interesting (I like making notes, pondering, using a dictionary for the new words). This reading didn't require the diligence. It took me 4 days...partly because it doesn't require any processing, and partly because I had 12 hours of car driving and 6 hours of train over the past 4 days...so that was plenty of time for an undeserving book.

One interesting thing about this book is that it has soundtrack music...the characters listen to the music as they "develop the story". I must admit some of the music is exquisite and it helps portraying the atmosphere and energy..

2 - this book taught me what "commercial" really is.

"Laters, baby."