Film credits

Orice operă de artă reuşită îşi slăveşte creatorul. Şi atunci cînd cineva ştie de David, va şti şi despre Michelangelo...sau cine ştie despre Venus va şti şi despre Botticelli. 

Cum aşa se face că atunci cînd privim un film, în pofida faptului că ne impresionează, o zbughim din sală după ultima scenă? Oare suntem chiar atît de naivi să credem că Keira Knightley sau Richard Gere, sau actorii per total, sunt suficienţi pentru o urzi un film bun? 

Sunt zeci şi sute de oameni care muncesc în spatele ecranului...oamenii care îşi răsuflecă mînecile pentru a crea secolul sau ambianţa realistă, hainele, luminile, sunetul, muzica, etc. Ei, cel mai probabil, nu sunt atît de frumoşi şi teatrali precum actorii de pe sticlă, probabil nu sunt machiaţi, coafaţi, poate nu apar des pe covoraşul roşu sau în revista Vogue...dar ei sunt oamenii fără de care filmul...nu ar exista. Ei sunt minerii care au scos aurul din mină...iar noi privind "ineluşul de aur" uităm că el nu a fost sculptat doar de giuvaer...a fost şi un miner care a trebuit să dezghioace aurul din rocă, în primul rînd.

E vorba de respect pînă la urmă. 

În fine, faceţi cum vreţi, eu nu am treabă cu graba voastră...atîta timp cît nu trebuie să mă scol pentru a vă face drum şi nu-mi acoperiţi compozitorul cu trupurile voastre grăbite.

Syncope

M-a dezorientat recepţia. Era asemeni recepţiei unui hotel...francez. Atunci mi-am dat seamă că ştiu cum miroase Parisul. Miroase ca un hotel luxos în care s-a pulverizat  în aer levănţică, şi prin acel aer au trecut vreo 5 femei parfumate...de fapt, e un amestec frumos.

O asistentă medicală apăru în faţa mea. Cînd îi văzui halatul alb, îmi confirmasem că am intrat într-un spital totuşi. Era 3.45 pm.

- Bună ziua. Mă numesc Irina. Am fost programată pentru ora 4 la Dr. Shakir.

După ce mi s-a explicat unde e neurologia, m-am aşezat cuminte pe un scăunel, mi-am scos un toc şi cartea de serviciu. Peste cîteva clipe uşa cabinetului Dr. Shakir se deschise şi odată cu el un întuneric se asmuţise afară. Se reliefară doi tineri.

Aveau pasul lent, împovărat. Am înţeles că duc o veste grea. El era dureros de trist. Avea ochii încremeniţi pe faţa ei, pumnii crispaţi. 

Un alt pacient intră în cabinet.

Tinerii s-au aşezat pe două scăunele din apropierea mea. Ea avea o tristeţe mai mult în părul prins obosit la spate, decît în ochii strălucitori de lacrimi. Nu zîmbea, dar avea chipul calm, blînd, echilibrat. El, însă, era o durere să-l priveşti. Ea îşi strecură una din mîini în crăpăturile pumnului lui...şi blînd i-l desfăcu. Îi sărută palma transpirată şi îl privi aşa cum priveşti o mare...El o sărută pe frunte şi două lacrimi s-au desprins de privirea lui, alunecînd peste părul ei obosit prins la spate.

Stătea aşa cu chipul sprijinit în obrazul lui, amestecîndu-şi lacrimile.

Îmi era ruşine să îi privesc, dar nu-mi puteam rupe ochii de ei.

Ea izbucni într-un rîs cuminte, stergîndu-şi obrazul cu dosul palmei.

- Trei ani nu e atît de rău..., spuse ea.

El nu spuse nimic. Ea continuă, vorbind un pic mai tare, cu un zîmbet pe buzele-i mici:

- Gîndeşte-te 3 ani..e totuşi 3 ani. Putem face încă multe împreună. Eu nu am niciun Bucket list...bugger.
- Încetează.
- Putem face lista ta. Da! Tu dindtotdeauna ai vrut să sărim cu paraşuta. Acum o putem face, acum nu mă mai tem de nimic, zîmbi ea, sărutîndu-i umărul.
- Termină. Mîine vom merge la o altă clinică. Trebuie să existe o soluţie. Eu am nevoie de mai mult de 3 ani.
- Bine, vom merge. Mîine. Dar pînă mîine mai este o zi. Vreau să o trăim...împreună.

El o privi cu dragoste:
- Chiar nimic, nimic nu mai vrei? Chiar nu mai ai nicio dorinţă?

Ea se îngîndură...o umbră uşoară trecuse peste chipul ei palid.

- Mai este una. Dar trei ani cred că e puţin.
- Crezi?
- Da...e tîrziu. Nu ar fi corect...
- Eu vreau, gînguri el.

Ea îi zîmbi, sărutîndu-i mîinile.
- Voi fi mamă altă dată..., şi o lacrimă îi brăzdă chipul.

El o curpinse la piept, şi ea izbucni în plîns. Şi apoi tot ea se rupse din strînsoarea lui, şi plină de un soare interior şi de o energie a vieţii îi spuse:

- Mergem la St. Pancras (staţie de trenuri/metrou în Londra).
- De ce?
- Acolo este un pian. Eu nu am cîntat niciodată în public...mi-a fost întotdeauna frică, acum - nu.

Ieşise pacientul şi din urma lui Dr. Shakir.

 - Miss Croiter? 

Eu nu am răspuns. Am pretins că nu sunt eu. M-am ridicat încetişor de pe scaun...şi am mers la St. Pancras.

- 

Eu rezervez sau eu rezerv?

Am postat ieri o poză cu mine pe facebook în faţa unui panou Van Gogh. O, asta din postul anterior. Şi aşa printre comentarii scriu "rezervează online".

Greşit, am spus greşit.

Corect:

Eu rezerv
Tu rezervi
El/ea rezervă

Noi rezervăm
Voi rezervaţi
El/ele rezervă


Sunt recunoscătoare oamenilor care mă corectează, mai ales cînd o fac din bune intenţii. Pentru că de obicei, oamenii cărora le pasă, o fac.

A murit Van Gogh

Vineri zburam spre oraşul studenţiei mele. Pîrjoleam ultimele capitole din cartea "Lust for life" de Irving Stone. Ultimele capitole sunt, desigur, despre moartea lui, a lui Van Gogh.

A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...

Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...

Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...

Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns. 

Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):

- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.

poza e făcută la Palazzo Reale din Milano, expoziţia lui Van Gogh, 23 Ianuarie 2014

Van Gogh şi Sien (sau soţia prostituată)

Există cîteva asemănări între mine şi Van Gogh, dacă nu se supără dînsul de comparaţie, Dar noi nu avem prejudecăţi, mai ales el.

După întoarcerea din Borinage, din sînul lui Dumnezeu, regăsindu-se ca pictor, hotărăşte să meargă în Haga. Pe atunci Haga era cuibul pictorilor olandezi. Şi merge în calitate de discipol la vărul său, tot pictor, Anton Mauve.

Van Gogh e mereu sărac. "For those who have talent for poverty, poverty is eternal." Umbla flămînd, teferlit, desculţ. O cunoscuse într-o seară, într-o pivniţă, pe Sien. Îi cumpărase "un drink", apoi aflase că ea avea nevoie de doi franci să-şi hrănească 5 bastarzi acasă...şi căuta un bărbat disponibil. Van Gogh era un bărbat disponibil. Sien venea des la el. Pe lîngă sex, îi făcea mîncare, curăţenie şi poza pentru el. El avea nevoie de modele, ea era una ieftină. Apoi, lui îi plăcuse grija ei domestică. Mica asta fericire dintre ei o făcuse mai frumoasă, mai vie. Şi el o ceru în căsătorie, 

Poate nu v-am spus, dar Van Gogh era foarte cultivat, citea foarte mult şi scria foarte mult, În viaţa sa a scris 902 scrisori, care au fost găsite, de asta se cunosc atît de multe despre biografia sa,

Evident faptul că trăia cu o prostituată şi copii ei stîrniseră multă indignare şi vrajbă din partea familiei lui. Numai fratele său Theo nu l-a judecat nicicînd (o dragoste foarte frumoasa între ei), dar totuşi a insistat sa înţeleagă de ce nu poate trăi cu ea..şi gata. De ce are nevoie neapărat de căsătorie? La care Van Gogh îi răspunde...acuşi copiez.

Dar pînă ajung la cuvintele lui, trebuie să deschid o paranteză sau o paralelă. Eu trăiesc în două ţări, dintre care una e Olanda şi mi se întîmplă deseori să discut cu familii cu cîţiva copii în care soţii între ei se numesc "boyfriend" şi "girlfriend" şi pentru mine asta e straniu. Nu sunt căsătoriţi, deşi au copii, se iubesc, merg în vacanţă împreună, trăiesc într-o casă. Şi uneori îmi permit să îi întreb; de ce nu vă căsătoriţi? Why should we?

Van Gogh are un răspuns foarte frumos...

"Because there is a promise between her and me. I don't want you to consider her as a mistress, or as a somebody with whom I am having a liaison without caring the consequences. That promise of marriage it two-fold: firstly a promise of civil marriage as soon as circumstance will permit, but secondly, it is a promise meanwhile to help each other, to cherish each other as we we were already married, share everything together."

săptămîna trecută

Post pentru Irina. Arhivă de amintiri.

de obicei, în zborul meu de duminică seară, cînd mă întorc acasă, şi sunt prea tîrzie pentru lectură şi prea somnoroasă pentru iPad, mă gîndesc. Mă gîndesc la săptămîna care s-a scurs pînă în ultimele clipe ale duminicii. Mă gîndesc la ce mi s-a întîmplat, la ce am făcut bine, la ce am făcut rău, la ce nu am făcut deloc...şi încep acest ritual printr-un joc pe care eu l-am numit "Jocul celor 5".

Jocul celor 5 amintiri absolut spontane, absolut aleatoare...pe care le voi purta cu mine în altă săptămînă.

Jocul celor 5.

Amintirea 1: Red lorry, yellow lorry...frămîntarea de limbă pe care am cîntat-o bîlbîit-o în Leicester Square.

Amintirea 2: Meal worms...seara în care am mîncat lăcuste şi viermi.

Amintirea 3: Your blood sample was hammered...Am primit un telefon de la spital:
- Am I speaking to Airina Croiter?
- Yes, you are. How can I help?
- I am xxx calling from the hospital yyy regarding your blood sample you gave yesterday.
I went white and silent.
- No, no, don't worry. It is nothing wrong with your blood, actually we do not know...because we do not have you sample anymore. It got destroyed..we had some constructions on site and a hammer went through your blood sample.

Amintirea 4: Avionul de carton...Turbulenţă în timpul zborului şi eu nu mă gîndesc la moarte, da' mă gîndesc la faptul că am pus o fotografie cu viermi pe facebook...şi să mor acum ar fi banal de tot...cel fel de ultim mesaj.... No drama...no dying :)

Amintirea 5: Streets smelling of weed...şi o prostituată în ochelari, care pentru o milisecundă mi se păruse a fi reflectarea mea în sticlă.

o muzicuţă înainte de somn

pe muzica asta (variantă pian) adoarme băbuţa mea în ultimele cîteva seri, sau se scoală..mai degrabă.

Iaca voi ce vedeţi cînd ascultaţi cîntecul?...eu am o imagine foarte clară, deloc influenţată de film din care nu mai ţin minte mai nimic decît esenţa..hai gîndiţi-vă şi odată, într-o seară vă voi spune şi eu...

şi iar despre Van Gogh

Eu îl respect pe Van Gogh. 

Nu pentru arta sa, pe asta să o judece cei care pricep mai mult decît mine în acuarelă şi ulei, ci pentru omul Van Gogh. 

Pînă a se descoperi ca pictor la 27 de ani, Van Gogh se dărui lui Dumnezeu, dar mai mult decît lui Dumnezeu se dărui omului. V-am spus că se pregătea pentru facultatea de teologie în Amsterdam unde unchii săi înstăriţi îi achitau profesori. Păi, într-o bună zi, el fugise...fugise de formalitatea şi tiparul unei universităţi, de confortul Bisericii, de căldura sutanei pentru a propăvădui cuvîntul lui Dumnezeu nu enoriaşilor, ci celor care l-au pierdut pe Dumnezeu în foame, sete, frig şi durere. A mers în Borinage, într-un sătuc de mineri în sudul Belgiei, săraci de trăiau în bojdeuce dormind pe căpiţe de fîn, mîncînd apă caldă şi pîine uscată. Poate aţi citit "Germinal" de Zola...păi, acolo a mers Van Gogh. A mers împotriva familiei, împotriva statutului său social, împotriva sănătăţii sale...şi a devenit doctorul duhovnicesc al minerilor. El nu avea bani, trăia sărac, dormea şi el în fîn, se acoperea cu saci, se îmbrăca în saci căci hainele le împărţi pe la săraci, iar paltonul său îl făcuse odată bandaje pentru a prinde rănile ale doi copii după un grav accident în mină. Treceau zile întregi fără să mănînce, apoi se umplea de boală, de febră şi ...şi aşa a trăit doi ani..pînă cînd l-a alungat Biserica. Cîtă ipocrizie...totuşi. Au venit să vadă cum promovează Biserica printre săraci şi găsindu-l murdar, zdrenţuit, ţinînd slujba într-o cocioabă...s-au supărat pentru că a degradat Biserica în aşa un hal, că a decăzut împreună cu toţi izgoniţii Domnului...că e plin de funingine şi flămînd pînă la leşin...şi i-au luat licenţa de evangelist.

Şi după acet capitol din viaţa asta...Van Gogh descoperă pictura, dar despre asta altă dată. Între timp, un mic preview spre una din primele sale opere de artă despre care vă voi povesti mai tîrziu.

a, da..pictura: The Potato Eaters. O găsiţi în Amsterdam sau Google, vedeţi şi voi.