Dylan, Derek şi Josephina

Eu închiriez o odaie în Londra şi o împart cu Dylan, Derek şi Josephina. Iniţial cînd luat odaia eram singurică, şi îmi era bine. Aveam uneori simptome de singurătate dar le găseam leac foarte repede, cînd o doză de lucru, cînd una de dans...şi s-au perindat cîteva luni. Puteam lăsa cearşaful mototolit, sutienul fără pază, mărul neterminat pe masa de scris, fereastra deschisă toată vară să mă zvînteze briza Tamisei... şi nimeni nu se sinchisea de extensiile personalităţii mele. 

Într-o dimineaţă mă trezesc şi cum deschid ochii dau de nişte picioare păroase...şi mi se face o silă, şi o frică în acelaşi timp. Sar arsă din pat, şi cu un ţipăt scurt mă pomenesc am ferecat geamul. Din colo de geam, o frumuseţe de păianjen gras se hîţînă în sus şi-n jos în aburii dimineţii. După ce am făcut un rotocol prin odaie, pe sub pernă, pe sub pat, m-am aşezat pe marginea geamului şi am început a-l analiza fără nicio ruşine. De după geam se înzema un soare cald şi frumos, sclipocindu-se în mătasea strunită pe jumătate de fereastră.

Mai mult din frică, am cedat şi am lăsat geamul închis în acea zi. Spre seară cînd am tras acasă, ţupa la geam. După o investigaţie scurtă, am oftat...şi m-am aşezat pe marginea patului. Voi încerca să redau monologul care a urmat în glas...

 - Tu, asta...poate..te muţi la altă casă?

...el se face că nu mă aude...

 - Eu văd că ai croşetat frumos geamul meu, dar mie mi-e cam silă de tine, nu te supăra...poate te muţi cu binişorul sau te ajut eu cumva? Iaca uite...uite, cîte ferestre, chiar la mine ţi-ai găsit să vii...eu şi aşa trăiesc în "flat share"...

aşa a mai trecut o zi...şi încă una. Fiecare dimineaţa şi seară noi dialogam, sau mai bine-zis eu îi făceam nişte cereri la care el rămînea indiferent. Eu îl numisem Dylan. Aşa au trecut cîteva zile.  Fără ca să deschid geamul. Într-o seară venisem acasă şi nu mai suportasem aerul ce se împuţinase şi împuţise. Cu ochii ferecaţi pe Dylan, am înghesuit un pic de aer în cămară printr-o crăpătură de geam lată de un deget. Am stat aşa 10 minute cu ochii pe păianjen pînă mi s-a aerisit odaia. Aşa au mai trecut cîteva zile...am ajuns pînă a lăsa ochii de pe geam şi face alte lucruri mundane cît intra aerul în cameră. Cu timpul şi crăpătura se făcuse mai mare. Am observat că Dylan nu e foarte sociabil şi asta mă bucura enorm.

Uneori, ţeseam un complot obscen în mintea mea. Puneam la cale un omor...şi cum nu aveam curajul să o fac cu mîinile mele, mă gîndeam să "angajez" pe cineva...nişte păsări pe care să le ademenesc cu nişte fărămituri...Dar integritatea mea a cedat..şi l-am lăsat să trăiască.

Fiecare seară şi dimineaţă o petreceam împreună...el împărţea cu mine aceleaşi stele, acelaşi cer, aceleaşi dimineţi.

- Dylan, vine ploaia...ascunde-te undeva. Dylan, azi mănînc cereale cu căpşuni, preferatele mele cereale nu erau ieri la magazin. Dylan, tu oare tot ai găsit un nume pentru mine?...

şi iată aşa m-am obişnuit cu el.

Cînd a apărut Derek, nici nu am dat din nas. De ce nu? Eu par a fi cea mai ospitalieră din zonă...Cel puţin nu îi va fi urît lui Dylan cînd eu voi fi plecată. 

Făceam apelul regulat. Şi îi găseam meream înţesaţi în aceleaţi mreje.

Într-o dimineaţă însă, cu toată domesticirea fricii mele, am simţit un nod în gît cînd am cutreierat geamul. Un nod negru şi gras se legăna pe spiţele de mătase...mai sus de Derek, între geamul meu şi perete. M-au trecut friguri cu sute de picioare, m-au trecut greţuri...pe dihania asta nu o puteam domestici, era prea mare, prea grasă şi posibil prea gravidă....era cît Dylan şi Derek împreună de 3 ori. Şi Dylan are corpul cît unghia mea mare de la picior. Fără exagerări.

Cînd mi-am revenit din şoc, gîndurile mele de complot au încolţit din nou în inima mea. Precum nu mă puteam lăsa în mila păsărilor, căci Josephina putea naşte în cîteva zile (Josephina i se potrivea foarte bine...ştiţi femeile renascentiste...aşa grăsuţe, elegante cu pasul grăsuţ) şi eu nu puteam suporta ideea unei colonii de păianjeni la geamul meu.

Am recurs la avioane....de hîrtie. Am făcut vreo 3 şi am început a bombarda hamacul ei gros. 

 - Jios, Josephina...dă-te jios. Morojel, caută-ţi altă gazdă, noi şi aşa ne înghesuim aici...

După ce i-am dărăpănat pe jumătatea casa, văzînd cum se agaţă ca o maimuţă de liană cu pîntecul rotunjit şi gros...în braţele spaimei, mi se făcuse milă de ea. Şi am lăsat-o în pace...

Azi cînd am venit acasă, după o plecare de cîteva zile...nu i-am mai găsit nici pe unul. După o mică ancheta, am depistat trupul uscat al lui Derek vestejindu-se pe geam (exterior)...ceilalţi doi au dispărut.

Straniu, dar m-am întristat puţin.

Mai jos e Josephina...nu e foarte fotogenică.