Cazzo pe parbriz

(Ascultam acest cîntec în căşti cînd toate s-au întîmplat.)

S-a întîmplat în acest februarie..ultimele mele zile în Milano. Precum îmi pierdusem abonamentul pentru transportul public, obişnuiam să mă plimb preţ de jumătate de oră pînă la lucru. Într-o dimineaţă m-am sculat cu fulgi albi şi graşi pe sticla ferestrei...moi se lipeau de geamul cald, luminîndu-mi cămara mică. Fericită de nea am pornit la lucru, păşind pe zăpada fragedă ca sparanghelul..ce scîrţîia sub paşii mei zburlii. Toţi erau fericiţi. Se simţea un fel de bucurie unanimă, ca o sete după o iarnă nehotărită şi timidă...această ninsoare cădea domol şi nu dispărea printre gratiile văgăunelor de canalizare...ci se aşeza în jos ca ninsorile din cărţile poştale. Oamenii păreau să zăbovească, simţind în palmele goale textura fulgilor, copiii aveau pe gurile pline de zîmbet fulgi topiţi, doamnele în vîrstă păşeau elegant la braţul domnilor ce pe vremuri le ghemuiau prin omăt (aşa voiam să cred eu)...şi cu sufletul plin de fulgi..mă legănam şi eu printre ei.

Zăpada se cocoţase pe arbori, pe căciulile ţuguiate, pe umbrelele fricoase, pe poşetele mici, pe semafoarele de lumini, pe capotele şi parbrizele maşinilor parcate..cînd printre genele pline de omăt zării pe parbrizul unei maşini scrijelit C A Z Z O.

(Cazzo - înjurătură în limba italiană însemnînd penis, forma vulgară a cuvîntului)

Dintr-odată magia iernii se risipi printre literele mari ce păreau a se ruşina de goliciunea lor pe acest frig, de urîţenia şi huliganismul pe care involuntar l-au creat. M-am întristat, trecînd pe lîngă scriitura cu pricina..mi-am dat seama că nu toţi oamenii au fost mişcaţi de bunătatea fulgilor ce angelic au căzut peste oraş...şi partea cea mai tristă din acest mic incident...e că poate proprietarul maşinii s-a trezit ca şi mine, cu sufletul plin de lumină la vederea zăpezii...poate ziua lui începuse curat precum acest sfîrşit de iarnă, poate..acel om căuta ciorapi groşi şi mănuşi calde pentru copilul lui ce se silea să iasă afară...şi cînd vor ieşi, bucuria lor va fi zădărnicită de un cuvînt..de prostia unui bezmetic ce a trecut indiferent prin iarnă.

Mă frămînta acel cuvînt şi cred că multora li s-ar fi părut un fleac pînă la urmă. Şi eu înţelegeam că ar fi întristat sau frustrat proprietarul automobilului pe cîteva clipe sau minute...şi apoi ar fi uitat incidentul. Dar eu cred în fericirile şi tristeţile mici...şi de ce atunci cînd am putea elimina o tristeţe mică, atunci cînd ne stă în putere să păzim ochiul prietenului nostru sau urechea lui de o prostie, bîrfă sau alt rid ce i-ar răsări pe chip...de ce să nu o facem? Atunci cînd ne poticnim de mici zvonuri sau aflăm lucruri ce nu pot aduce decît o negură în sufletul celor din jur...de ce să nu tăcem? De ce trebuie să demonstrăm prietenia prin...îţi spun un mare secret, dar să nu spui că ţi-am spus...şi ne place să devenim apropiaţi prin bîrfe şi confesiuni ieftine...confesiuni fără o valoare umană, confesiuni ce nu sunt aducătoare de dragoste ci de durere şi amintiri...

Mi-am dat seama atunci că pentru mine acel cuvînt de pe parbriz..doare mai puţin decît pentru cel căruia îi apaţinea automobilul..şi apoi magia mea a fost întreruptă deja...de ce să o întrerup şi pe a lui...şi cu aceste gînduri am alergat înapoi spre maşina ce încă nu se clintise..am privit din nou cuvîntul trist şi l-am spulberat cu mîna mea...l-am spulberat din văzul altor trecători care poate ca şi mine şi-ar fi oprit mersul vesel şi gîndul bun...poticnindu-se doar pentru o clipă de un cuvînt urît...dar de ce să înnegrim chiar şi o singură clipă din viaţa unui om cînd îl putem păzi de ea prin fluturatul unei mănuşi...?