Electra, Kevin Spacey şi Londra

Uoa. Eu mă îndrăgostesc încet, sigur şi iremediabil de acest oraş. Şi încerc din răsputeri să nu o fac, aşa...nu ştiu de ce simt undeva într-un organ neidentificat că nu aici îmi voi clădi casa, masa şi odrasla...şi imunitatea mea încearcă să nu creeze dependenţe. Dar, e mai puternică Londra decît toată imunitatea mea...

Are Kevin Spacey un teatru în Londra care se numeşte The Old Vic. Şi de 10 ani el e director artistic aici. În primul rînd, teatrul (în calitate de clădire) e foarte atrăgător, cu iluminări exterioare suficient de intense pentru a invita atenţia şi curiozitatea, dar nu exagerate pentru a le asocia cu nişte luminiţe chinezeşti în stil disco. Spre deosibire de un teatru tradiţional, The Old Vic e foarte aerat, luminos, cu multe rînduri de ferestre în stil Georgian. Mai jos o poză proaspătă din telefon:

Dar desigur că am ajuns aici ademenită de un spectacol. şi anume o tragedie grecească "Electra" de Sofocle. E prima mea tragedie...Foarte pe scurt, Electra e fiica regelui Agamemnon care a fost ucis de soţia sa Clytemnestra şi iubitul acesteia, Aegisthus. Electra îşi deplînge tatăl, blestemîndu-şi mama şi pe ucigaşul tatălui său, dar mai mult decît blesteme şi lacrimi alte arme nu are pentru a-şi răzbuna tatăl. Unica ei speranţă e fratele ei Orestes care îi ucide pe amîndoi (mamă şi amant). Pe scurt şi fără condimente...ăsta e sumarul.

Dar asta nu e tot, Electra a fost jucată de Kristin Thomas Scott. Cei care au privit "The English Patient", "Four weddings and a funeral" ştiu de ea...cred că ar fi banal dacă aş spune că prestaţia a fost excelentă, da?

Cei din primele rînduri o puteau atinge atît de aproape juca de ei datorită aranjamentului de amfitreatru...mă uitam la ea, căci ea e fenomenală, dar îmi plăcea să mă uit şi la sală, să observ cum bărbaţii îşi strecurau evaziv degetele pe sub ochelari să mai alunge o lacrimă...

Poza de mai jos e pre-spectacol.

"All animals are equal, but some are more equal than others."

Atît indiciu ni s-a dat la un pub quiz recent. Şi întrebarea era: din ce carte e? Noi eram 5 oameni, toţi 5 din ţări diferite...dar liniştea în toate ţările răsună la fel. Privesc peticul de hîrtie pe care trebuie să dau răspunsul...îi privesc pe fiecare din cei 5...

Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...

E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...

8

Following Inferno - Part II

Deci noi am ajuns în Piazza di San Firenze unde miroase a lampredotto. Să dăm cu un ochişor spre piaţă...poate ne oprim undeva pentru o pauză de cafea şi croissant...dacă vrem.

Fotografia nu îmi aparţine. Dar îmi aduc aminte piazza, mă aşezasem pe aceste scări să citesc o altă carte. Nu cred că ne vom opri mult aici, deci să mergem mai departe.

"Crossing before Bargello, I cut west toward the spire of Badia and come up hard against the iron gate at the base of the stairs."

[aşa, printre altele, ăsta e sfîrşitul primei pagine]

Deci Bargello. E o construcţie ce datează din 1255 cînd fusese ridicat  drept reşedinţă pentru şeful poliţiei de atunci, care se numea "bargello". Mai tîrziu, cînd Medici au oferit să-l găzduiască per bargello în casa lor, această fortoreaţă a fost transformată în închisoare. Iar din 1865 e un muzeu de artă renascentistă şi gotică. Pentru cei care au citit "The agony and the ecstasy" de Irving Stone despre viaţa şi opera lui Michelangelo e un prilej de a observa pe viu arta lui. Pentru mai multe detalii  despre Bargello aici.

Aşa arată Bargello (poza nu e a mea). Dacă vă aduceţi aminte descrierea lui Palazzo Vecchio..."with its crenelated tower", păi, şi Bargello e crenelat şi se pare ca a fost sursa de inspiraţie pentru Palazzo Vecchio.

Se pare că în 3 minute parcurgem traseul propoziţiei din carte, dar desigur nu e nicio grabă. Dimpotrivă.

Spire of Badia. Badia e o biserică de afiliere catolică fondată în 978 de o contesă în memoria soţului ei care murise. În prima fotografie mai sus se vede şi clopotniţa asta. Vecernia începe la ora 6 seară şi din cîte am citit, localnicii şi turiştii spun că e una dintre cele mai memorabile amintiri...atît de frumoasă e. Deci, va trebui să ne întoarcem spre seară...să confirmăm. În plus, aici se găsesc şi cîteva opere de artă, printre care Filippino Lippi. Dar capitolul nostru nu are loc în interiorul bisericii...capitolul nostru ne aduce în faţa clopotniţei. Aici, are loc suicidul din prolog. Biserica va fi deschisă de la ora 8 dimineaţa...dar nu am putut găsi nimic despre clopotniţă, cum am putea intra...Posibil că doar în cărţi poţi intra în clopotniţe la orice oră...

http://jerusalem.cef.fr/it/monastiche/firenze/orari-delle-liturgie




aici terminăm excursia din Prologue.

Love and marigolds

am găsit o altă comoară. O las aici, între trăirile mele cele mai scumpe. Eu ascund multă muzică de suflet aici...dar ultima dată cînd m-a durut atît de mult o melodie a fost "On the top of the world" de Marianelli. Mi s-au imprintat în minte acele 2 minute atît de clar...atît de viu încît şi acum simt fiecare firicel care mi se ridicase pe trup, spatele mi s-a scufundat în speteaza fotoliului, pentru 2 minute m-am desprins de acel martie din 2010...am lăsat capul pe spate în pofida oricărui open space, colegi, etc...am închis ochii, i-am strîns tare de emoţie...şi cînd i-am deschis erau umezi de plăcere...

ştiu că nu fiecare va simţi aceeaşi emoţie ascultînd "On the top of the world"...dar ceva în mine s-a aprins, o careva strună a vibrat în unison cu acea compoziţie...

De atunci am mai simţit emoţii puternice, dar nu pînă la durere..

"Love and marigolds" e mai puţin dramatic, dar e atît de expresiv în imagine...nu fiecare cîntec are capacitatea să proiecteze pe lentila sufletului meu o imagine vie, clară, rulantă...

Eu nu ştiam de Mychael Danna pînă azi, ceea ce nu înseamnă că nu e vestit. De fapt, e un compozitor canadian de calibru Academy Award. Cînd am auzit Love and Marigolds...am fost impresionată de cît de frumos împleteşte el vestul cu estul...E o combinaţie dintre Newman şi Rahman...foarte închegată, foarte fluidă...

(dacă ştie cineva cum se numeşte instrumentul aerofon  - personajul principal din această compoziţie, vă rog să îmi spuneţi)

mai jos e interpretarea mea...e ceea ve văd eu cînd închid ochii şi ascult cîntecul. Sugerez să îl asculţi mai întîi, să vezi dacă se iveşte vreun film pe retina ta...necontaminat de vizualul meu.

Viorile şi pianul de la începutul melodiei sunt un reper climateric pentru mine.Eu văd o ceaţă vîscoasă, albă perindîndu-se printre crestele munţilor împodobiţi de pini şi brazi. E o ceaţă care se retrage în pîntecul pămîntului în jos de-a lungul munţilor coborînd într-o armură de nimbus..lăsînd aerul clar şi umed, aici...şi gol, pînă în secunda 52. Cea mai puternică secundă din această melodie. Îţi voi spune doar puţin din ceea ce văd, e prea intim...

Secunda 52, în obiectiv apar 2 ochi..bătrîni, obosiţi de ani, de vînt, zbîrciţi precum coaja unui stejar rămolit...dar atît de buni, atît de buni...secunda 52 ascunde toată bunătatea lor, tot soarele pe care l-au strîns aceşti doi ochi cît au trăit pe pămînt...şi toată durerea din care a rămas doar înţelepciune. Ochii ei de culoarea cerului a ploaie licăresc ca două mărgeluţe fără a clipi. E o privire foarte intensă secunda 52, 53, 54...un close-up extrem în care îi văd doar ochii, restul nu încape...nu are loc. E o bătrînică.

După secunda 54 se întîmplă un lucru foarte frumos...nu mai văd scena prin ochii mei, o văd din perspectiva ei, sau prin ochii ei...îmi povesteşte despre viaţa ei...o pot vedea în tinereţe..O vezi? Uite-o cît e de frumoasă, cît e de liberă, cît de tînără e...secunda 1:45...fotografia ei...

mă opresc aici...am o senzaţie intensă de goliciune..

Hans Zimmer

A fost în Londra pe 11 Octombrie. Eu nu puteam lipsi. Am fugit de la ceremonia corporativă din state precum o Cenuşăreasă de la bal, pentru a mă putea bucura de muzica lui pe viu. Concertul a avut loc pe 11 Octombrie...de atunci multe seri mă aştepta acest blog să-i spun şi lui cum a fost...şi nu puteam. Nu puteam descrie cum a fost, ce am simţit..tot ce scriam era prea puţin, cuvintele mele nu-i făceau dreptate talentului..şi am zis că altădată, poate.

Cîteva zile în urmă, în cinema, înainte să înceapă filmul "Gone Girl", derulau trailere precum întotdeauna. Şi eu încercam să ghicesc din boghiţa de film cine i-a compus muzica. Zimmer e inconfundabil. Şi nu îmi puteam da seama de ce...ce este în muzica lui atît de personalizat, atît de al lui...

....

Ieri, noaptea..stăteam cu genunchii sub barbă, privind cum se înalţă avioanele în faţa ochilor mei în aeroportul pustiit. Le vedeam puţin căci erau înghiţite de întuneric, dar le simţeam prezenţa în aerul sfîrtecat de 100,000 de cai...ştiţi acel sunet, cînd avionul  străpunge uterul atmosferei şi simţi cum se sfîşie aerul, crapă...

O, ce sunet e acelă...mai puternic decît tunetul care trosneşte vrăjmaş în gura cerului, sunetul ăsta nu dispare după cîteva suliţe de foc...sunetul ăsta e o hipnoză...

aşa e muzica lui Zimmer...de asta e inconfundabilă.

Pantomima...

Eh, şi-am spus că măcar azi mă culc devreme. Da' este chip de atîta inspiraţie?

Este în frumoasa mea adolescenţă un şirag de amintiri despre Jenica, Nadiuşa, Slavic, David şi Dumitrelu (în cîteva episoade). Ei se îngrămădeau serile la mama şi noi începeam cu un ceainic de ceai şi terminăm cu o noapte de pantomimă. Îmi pare rău că acele video nu s-au mai păstrat...eram răi de tot, eram veseli, eram liberi, eram prieteni, eram frumoşi. Şi acum suntem, dar pe rînd...

dar uneori se întîmplă ca doi, trei dintre noi să se întîlnească...şi să ne amintim de jocul preferat al adolescenţei noastre care va rămîne ca un act secret de identitate a prieteniei noastre.

Ăsta e un fragment imortalizat în Praga din septembrie 2013. Nu e pentru toţi, e pentru oamenii menţionaţi mai sus...căci nu toţi vor înţelege ce emoţii trăiesc cînd retrăiesc acele vremuri...mai departe de 2013...tocmai hăt în 2007..2006...

Plimbarea de o 1000 de euro

Tu ai plăti 1000 de euro pentru o plimbare? În fiecare lună...

Eu, da.

Following Inferno - Part I

Am baricadat mica mea măsuţă de scris cu o mapă A3 şi o brigadă de creioane colorate. Pentru cei care nu ştiu despre aventura pe care o pun la cale în Florenţa în martie 2015 - aici detalii. Pînă cînd am un singur participant, eu. Dar invitaţia e deschisă pentru cînd vă decideţi.

Cum a menţionat Petrică anterior, acţiunea are loc în martie, de asta călătoria va avea loc atunci, într-un weekend, posibil 7 Martie. Şi va începe aşa...

Chapter I

"Along the banks of river Arno, I scramble breathless...turning left onto Via dei Castellani, making my way northward, huddling in the shadows of Uffizi."

Iniţierea va avea loc dimineaţa devreme, înainte de primul răsărit: "for the Apennine Mountains are blotting out the first light of dawn." 

Conform acestui website răsăritul va începe la 6.45 am pe 7 martie. Deci, pe la 6.30 ar trebui de început traseul. (Îmi) Propun să începem de la Ponte Santa Trinita ...ar trebui să fie splendid Arno în liniştea primelor raze. Vom merge spre Ponte Vecchio care e o jucărică medievală, atît de drăgălaş e. În timpul zilei, această regiune mişună de turişti...noi vom trezi podul în acea zi :)

Fotografia îmi aparţine:

Cum trecem de Ponte Vecchio mai mergem un pic pîna la Via dei Castellani. De aici, spre nord, pe lîngă frumoasa Galeria Ufizzi unde ne vom întoarce neapărat mai tîrziu, dar nu acum...acum mergem spre piazza di San Firenze: "I pass behind the palazzo (se referă la Palazzo Vecchio) with its crenellated tower and one-handed clock...snaking through the early-morning vendors in Piazza di San Firenze with their hoarse voices smelling of lampredotto and rosted olives." Aici propun să ne oprim un pic şi să adulmecăm aerul...da' poate chiar miroase a măsline şi lampredotto...Lampredotto e burtică de vită (se mai numşte abomasum) care arată cam aşa...zic eu prea mult pentru un mic dejun...

va urma..e tîrziu şi trebuie să fug la lucru.