Melcul și Dumnezeu

În noaptea asta a plouat și dimineața toți melcii ( precum rîmele acasă) mergeau puzderie prin Londra dis-de-dimineață. Eu ieșisem pe la șase din casă cînd ei încă nu se dumeriseră să se ferească de pe trotuare căci începe o altă zi în Londra...plină de oameni grăbiți care citesc ziare și beau cafeaua din mers. Și mergeam așa mai mult într-un picior să nu îi calc.

Ajung la o intersecție de drumuri și mă opresc căci semaforul se făcuse roșu. Și cum stau cumințică pe trotuar, zăresc un melc voinic și nerăbdător care traversează strada...în pofida mașinilor care se apropiau înverșunate...

Dintr-o pornire, reacție, instinct, Dumnezeu știe...sar de pe trotuar, înhaț melcul, revin pe trotuar...îl mustru pe el, și pe mine...și apoi îl adăpostesc la rădăcina unei grădinițe de lalele...

Și am mers mai departe în drumul meu cînd se făcuse verde...

__________________________________________________

Și mă gîndesc...

__________________________________________________

Melcul ăsta habar nu are că nu era să mai aibă habar de nimic de era lăsat în pacea și voia lui de melc...ar fi rămas o pată lipicioasă pe asfalt pentru primele 5 minute...după care se făcea una cu ploaia...

Cred că unicul lucru pe care l-a înțeles el e că a tras o frică zdravănă cînd o nămilă de bestie s-a aplecat de-asupra lui, i-a făcut vînt la o înălțime de 33 de ori mai mare decît înălțimea lui (eu aș trage o frică soră cu moarte de m-ar înălța cineva preț de o secundă la 60 m ), l-a zdrunciunat binișor în palmele care pentru dînsul ar fi părut vreun animal inexplicabil...s-a mai răstit la dînsul (cînd îl mustrasem), i-a făcut vînt înapoi la nivelul pămîntului..60 m în jos....

și totul a durat în jur de 2 minute. Să presupunem că melcul meu a fost în stare de șoc încă vreo 10 minute după ăsta..12 minute per total. Pentru un melc care trăiește 2-3 ani (în cazul melcului meu care e din specia Helix)..12 minute ar fi echivalentul al aproximativ 6 ore umane...

Melcul nu a realizat că pîrtia lui mucoasă continuă datorită unei intervenții...care a fost înfiorătoare...dar asta l-a păstrat în viață..și sper că grădinița de lalele...este o destinație distinsă pentru el...

suntem zguduiți de multe ori de dureri mai puțin monstruoase...cărora nu le înțelegem rostul...și nu îl înțelegem pe Dumnezeu, pe soartă sau pe oricine dirijează aceste intervenții, suferințe, doruri, dureri, căderi...numiți-le voi...poate și noi ca melcii...nu înțelegem că, de fapt...ne fac bine...

Imaginea nu îmi aparține.