Exerciţiu de încredere

Am închis ochii, încleştîndu-mi palma în palma altui om. Era o zonă rezidenţială, maşinile treceau rar. Am închis ochii. Aveam nevoie să am încredere. Nu în mine, nu în ziua de mîine, aveam nevoie să ştiu că este un om pe acest pămînt pe care mă pot bizui în întuneric, şi am închis ochii. 

- Sunt cu ochii închişi. Am încredere în tine.... Şi am păşit.

Nu e jocul copiilor, cînd mijesc ochii pentru a păşi şi izbucnesc în rîsete cînd sunt prinşi cu mîţa-n sac. Nu o făceam din amuzament, veselie sau voiebună. Pur şi simplu, obosisem. Obosisem să fiu puternică, să am grijă, să fiu atentă, să aprind lumini cînd mă încolţeşte întunericul, să fug pe alt drum cînd ăsta mi se pare primejdios...şi am vrut să am încredere. Am vrut să îmi las toată fiinţa, toată viaţa din mine în palma unui om căruia îi va păsa să mă ferească de primejdie, să îmi spună să ridic piciorul, să cobor fruntea.

Dacă nu ai încredere în persoana care te conduce, după ce ai păşit primii zece metri ce au rămas imprimaţi pe retina ta, simţi..un disconfort, parcă nu mai ştii unde să păşeşti, şi paşii parcă nu se mai leagă concomitent, soarele şi vîntul pe care îi simţi pe faţa ta îţi par obstacole, faci paşi mici şi începi să dai din mîini...înseamnă că nu ai încredere...înseamnă că nu e ăsta omul tău de încredere.

E atît de greu să ne lăsăm fiinţa în grija altui om, toate simţurile noastre încep a se revolta...ochii se zbat, mîinile flutură, urechile sunt de o acuitate neordinară...dar uneori şi ele se tem de întuneric, uneori şi ele obosesc...şi nu mai vor să simtă nimic, doar căldura unei palme...ce va fi şi ochi, şi mîini, şi urechi.