Sunday, January 27, 2013

Zîmbetul ce rămîne

Îmi rezemasem fruntea caldă de sticla balconului, și înfășurîndu-mi mîinile în jurul unei cești de ceai, priveam cum felinarele alungă soarele veșted.

Pe una din ulicioare, răsăriseră două femei...de fapt, se întîlniseră chiar acolo, mi-am dat seama eu, după îmbrățișarea lor. Nu auzeam ce spun, dar le vedeam fețele îmbujorate de zîmbete. Nu și-au vorbit mai mult de un minut după care și-au luat rămas bun, zîmbind. 

Întorcîndu-și spatele una alteia pentru a-și urma fiecare drumul...zîmbetul uneia din ele se mai oprise pe chipul ei radiant...neștiut de nimeni, sincer, moale și cald, topindu-se natural ca o undă pe chipul unui lac. I-am urmărit chipul blînd pînă dispăruse furată de crepusculul felinarelor, lăsîndu-mi o aromă de suflet bun..pe care, din fericire, îl gustai de la balconul meu rece.

Mă înfruptasem dintr-un zîmbet sincer, dăruit nimănui...un zîmbet ce nu izvorîse din bunele maniere, normele societății sau fățărnicie...ci din bucuria de a întîlni un om..și rămase acolo zăvorît chiar și cînd nu-l mai vedea nimeni...doar careva umbre de la balcoane, probabil.






No comments:

Post a Comment