67° Nord - Part 10 - Ultima dorinţă a unui muribund

Această parte se dedică lui Tony care nu mai este printre noi...
--------------------------------------------------------------

În prima noapte, Ludvic ne adusese într-o pensiune. Pensiunea avea la parter un restaurant drăguţ unde se adunau drumeţii la o halbă de bere, la cină sau la o scînteie de foc lîngă şemineu. Eu, plină de vînt, m-am apropiat de nişte călători la tejgheaua barului care discutau interesant despre aurora boreală, wolverini şi rîşi, şi pricopsindu-mă cu o bere, m-am aşezat între ei. 

Tony coborî încet, sprijinindu-se de balustrada împletită din lemn. Avea paşii mici. Chipul palid. Ochii - de un albastru obosit. Pe spate avea o plapumă uşoară. Trecu pe lîngă noi, scufundîndu-se în fotoliul de lîngă foc. Îşi încolţise privirea vie în pletele focului, şi nemişcat zăcu aşa...ca o fantomă.

Cineva, în cercul nostru, îi şoptise numele şi ne mai spusese că avea cancer metastazic. Venise aici, la capătul lumii, pentru o ultimă dorinţă înainte de moarte...să vadă aurora boreală. Dar din nefericire, cerul plin de nori, dosise aurora de cîteva zile şi prognozele nu erau deloc optimiste. 

Drumeţii au început a se rări, Roland ispitit de oboseală a mers la culcare, eu am zăbovit lîngă bar privind de departe focul plin de viaţă. Tony stătea nemişcat...numai focul mai juca umbre pe chipul lui uscat.

Amy, barmăniţa, a închis barul la ora 11, a stins glasul Rihannei din boxe, a stins luminile mari, lăsînd doar beculeţele de Crăciun să privegheze noaptea. Eu am privit-o lung, cu înţeles, aruncînd o privire spre Tony.

- He sleeps here, in a wheelchair by the window (El doarme aici, în scaunul cu rotile de lîngă geam)...a spus ea încet, privind spre geam. - He's waiting for the lights...every night (El aşteaptă aurora...în fiecare noapte), a mai adăugat ea.

Abia atunci observasem un scaun timid lîngă geam, în care se odihnea o pernă. Amy plecase. Eram doar noi doi în acea încăpere. Eu, cu pretenţia că nu-mi terminasem berea neîncepută...stăteam ca o umbră la tejgheaua barului. Căutam un capăt de vorbă, un cuvînt, un sunet...dar nu ştiam ce să spun, cum să încep. Luasem un gît amar de bere...

- Life is too short to do the things you don't like doing...you don't like beer (Viaţa e prea scurtă pentru a face lucruri care nu ne plac...Ţie nu îţi place berea), a răsunat vocea lui simplu.
- Do you like it? I'm generous tonight (Şi dvs. vă place? Pot să mă împart...), am rîs eu.
- No, I prefer wine. (Nu, eu prefer vinul).

M-am aşezat lîngă el, cu faţa spre foc.

- Is the sky clear now? (E limpede cerul în seara asta?), a întrebat el.

Am mers la geam să caut cerul de stele.

- No, am răspuns. But the nights are long here... (Dar nopţile sunt lungi aici)...am spus eu.
- No stars at all...? (Nicio stea...?)
- Uhm...

El s-a ridicat agale de lîngă foc, înfăşurat în aceeaşi plapumă moale. Şi-a apropiat ochii de sticla geamului, ridicîndu-i în sus lin şi plin de speranţă. Şi trist, s-a aşezat în scaun.

- They say they are usually green here...and sometimes purple (Ei spun că ele-s verzi aici şi uneori..violete), a spus Tony.

Stăteam amîndoi cu ochii spre cer. Peste geam zăpada dormea în troiene.

- I don't like beer...but I love music...soundtracks (Nu-mi place berea, dar îmi place muzica...coloanele sonore), am îngînat eu peste clipele de linişte. El nu a răspuns.

- I have a double jack plug (nu ştiu traducerea în română, dar e firul care permite ca două perechi de căşti să fie unite la acelaşi player), am mai spus eu...
- I prefer silence...(Eu prefer liniştea)...
- No, you don't, you are afraid of it (Nu e adevărat, vă este frică de ea)...am spus-o atît de nonşalant de parcă vorbisem unui prieten vechi.

După un moment tensionant de tăcere, el izbucni într-un ropot de rîs. Am rîs şi eu, peste noapte, peste nea, pînă la stelele ascunse. O femeie de vreo 40 de ani coborîse scările, cu-o pînză de somn pe ochi.

- Emma, I'm fine...Go to bed, (Emma, sunt bine, mergi la culcare), îi spuse el. -My daughter (Fiica mea)...adresîndu-se mie.

...

- I have to go to bed too (Şi eu trebuie să merg la somn), i-am spus eu într-un tîrziu.
- We did not listen to your music...(Nu am ascultat muzica ta...)
- Right..okay, one song...uhmmm...which one would you like? (Da..bine, un cîntec...care v-ar plăcea mai mult?)
- I trust you will choose a nice one (Alege tu), a spus Tony. 

Am ales cîntecul. I-am potrivit căştile peste plapumă, mi-am prins şi eu căştile...ne-am scufundat amîndoi în scaune ca în leagăn şi privind înaltul cerului prin sticlă, am lăsat cîntecul să curgă.

...

Cîntecul se sfîrşise. Ochii lui albaştri licăreau...Eu mi-am scos căştile, ridicîndu-mă de pe scaun...

- What is this song called? (Cum se numeşte cîntecul?), a întrebat Tony.

Eu m-am apropiat pentru o ultimă dată de fereastră scrutînd cerul de stele...şi privindu-l pe Tony, am răspuns...

- The gift of mortality...(Darul mortalităţii)...

67° Nord - Part 9 - She's lost control

Mă trezisem într-un ceas al nopţii înfăşurată într-un sac de dormit şi cu un ciorap umed pe frunte. Focul mocnea în vatră. Roland dormea lîngă focul împuţinat, lîngă el - o străchinică cu apă, iar în ea un alt ciorap. Mi-am dat seama că nu mi-am scos lentilele. Mă ridicasem în capul oaselor şi o durere crîncenă trecu prin miezul capului. Deci iată cum, am îndrăznit să răcesc, m-am gîndit eu. Dumnezeule, te rog numai atît, să mă laşi să mă caţăr mîine pe sanie, cu temperatură sau fără, cum vrei Tu. Numai atît te rog...

Dimineaţa nu mă găsise sănătoasă, dar niciun om, gînd sau boală nu era în stare să mă oprească să nu urc pe sanie. Eu planificasem această călătorie cu aproape 2 ani înainte şi nu puteam concepe să renunţ acum cînd am sania şi cîinii mei care mă aşteptau nerăbdători.

Frigul îmi făcuse bine. Mi se limpezise mintea, mi se răcorise trupul. 

 - Hike! Hike! răsună pădurea de glasurile noastre. 

Au urmat văi abrupte în care sania învia fugărind cîinii din urmă, apoi dealuri înclinate adînc unde coboram de pe sanie pentru a ajuta cîinii să învingă dealul, au urmat hopuri unde îmi sărea sania din pătura zăpezii la jumătate de metru înălțime de ușoară ce sunt...Făcusem obişnuitul popas la ora amiezii, după care am pornit mai departe. Peste aproape 4 ore de mers, întunericul pogorîse în crestele brazilor, apoi în pîrtii.

Copacii au început a se îndesi, forțîndu-mă să mă ghemuiesc în glezne din zbor pentru a evita periile lor țepoase. Pîrtiile se îngustau tot mai mult, devenind periculos de șerpuitoare. Noaptea aduse cu ea viscolul care se lipea de ochelarii mei cu îndărătnicie, sedimentîndu-se pe sticla lor. Nu mai vedeam nimic. Auzeam cîinii şi uneori glasul lui Roland care izvora de undeva.

V-am spus anterior că există o singură regulă în acest sport: Nu dai drumul la sanie, niciodată. Cînd conduci o sanie, stai cu picioarele amplasate pe schiurile saniei, în poziţie verticală şi cu mîinile te ţii de speteaza ei.

În una din cotituri, îmi pierdusem echilibrul şi picioarele îmi lunecaseră de pe sanie. Mă ţineam cu amîndouă mîinile de sanie, în timp ce restul trupului şerpuia prin zăpadă asemeni conservelor agăţate de spatele unei maşini.

- STOP! urlasem eu, sperînd că săniile din faţă mă vor auzi.
- Roland! STOP!!!...dar Roland se pierduse în taiga. Cîinii continuau să gonească...eu fluturînd ca un drapel în spatele lor, cu mîinile încă prinse de sanie.
- Stop!!! Pleeeeeaaase!! Emil...please...stop... strigam eu mai mult cîinilor, stingîndu-mă de oboseală.

Nu reuşeam să mă ridic, obosisem, încercasem să apăs pe frînă cu una din mîini, dar forţa era prea mică pentru a opri cîinii. Simţeam că mîinile îmi sleiesc de puteri şi voi ceda curînd. Nu mai ştiam dacă merg pe pîrtia corectă, nu mai ştiam cît de departe mă rupsem de ceilalţi...corpul meu ca un plug treiera zăpezi, picioarele mele lovindu-se de trunchiuri de brad.

- Please stop, Emil...Togo...Rocky...Hary...Roland...nu mă mai auzea nimeni.

Îmi încordasem grumazul să nu-mi lovesc faţa de bara metalică a frînei care se afla aproape de obrazul meu. Nu mai pot, mi-am zis...Îi dau drumul...Mîinile au devenit subţiri ca două vene uscate, neputincioase...Degetele au prins a se descleşta...

Nu mai aveam puteri în trup, mi-a rămas doar inima care se mai zbătea şi un creier înfierbîntat de febră. Eu, din fire, nu înjur, dar o forţă, cred că dorinţa de viaţă se răzvrătise în plămînii mei fierbinţi şi încordîndu-mi ultimele puteri, înşfăcasem cu ambele mîini sania:

- FOR FUCKS SAKE, STOP!!!!!!!! şi din tot ce-a mai rămas în mine am răsturnat sania pe-o parte, încît speteaza ei să se proptească într-un trunchi de copac, scrîşnindu-mi degetele între copac şi sanie...

Am dat drumul, mi-am lăsat capul în poala zăpezii...şi m-am predat oboselii şi bolii.

67° Nord - Part 8 - Febra

Ieșisem din cabană înainte de somn. Cerul se împlinise de stele, mare, negru, se răsfira peste lacul gol. Poate apare și aurora, mă gîndisem eu. M-am apropiat de marginea lacului (crecuse un mic fior în mine la amintirea celor întîmplate de peste zi), dar simțeam că nu mor în noaptea asta și am călcat pe lac. Am făcut cîțiva pași, și apoi încă cîțiva, mă îndepărtasem de glasurile cabanei și precum un copil, m-am culcat pe spate cu fața spre stele, în gura lacului. Am desfăcut mîinile lateral și îmi țintisem privirile în înaltul cerului. Eram într-un mormînt alb, strălucitor, de zăpadă. 

- Irinaaaaaa! se auzise glasul lui Roland.

Nu am răspuns. Era un moment pe care îl înregistram, cream o amintire, și mai aveam nevoie de un pic de timp. Cînd glasul care mă chemase dispăruse, am aprins lampa fixată pe cap care lumina spre cer și am văzut un praf auriu presărîndu-se pe pămînt, peste mine, peste ochii mei. Nu era ninsoare din cer, căci cerul era limpede. Era un roi...de ceva. De suflete, m-am gîndit. Așa îmi imaginam eu sufletele care se despart de oameni. Cît de mult seamănă fulgii cu sufletele de om cînd sunt străpunși de lumină, m-am gîndit.

Roland mă găsise de lumina lămpii. Se apropiase de mine, îmi vorbise aspru despre timp...despre cît timp dispărusem, apoi mușchii feței lui se domoliră, îngenunchease lîngă mine și-și apropiase buzele de fruntea mea. Capul mi se sfîrteca de o durere tulbure, simțeam că nu am puteri să mă ridic, dar nu era nicio grabă. Nu simțeam frigul, deși el striga ceva despre foc și febră.

M-a dus în brațe înapoi în cabană, lîngă foc. Căldura focului îmi făcu mai rău, simțeam că mi se încleie mintea, cîteva gînduri se rînduiră în glasul meu, dar nu avui putere să le zic. Voiam să mă ducă înapoi pe lac, acolo mă simțeam mult mai bine...

va urma...

67° Nord - Part 7 - Cabana

Eu nu venisem aici, în această margine de lume, pentru aurora boreală, de asta atunci cînd am văzut că norii vătuiți nu se mai zvîntură de pe cer, am tras o gură de aer și am mers mai departe. Era o noapte mustoasă. Niciun licăr de lumină de nicăieri decît lămpile de pe cap care luminau pîrtia, nicio bîrnîială de motor, niciun glas de om...3 sănii, 3 oameni, 13 cîini, iar în jur...un capăt de lume, plin de frig și liniște. Zăpada ne cînta sub sănii. 

După aproape 7 ore de drum în care am parcurs peste 60 de km, am ajuns la prima cabană unde trebuia să rămînem peste noapte. O cabană din lemn, simplă, prăpădită într-un colț de taiga. Am deshămat cîinii, am acoperit săniile și am intrat în cabană.

Frig. Ca afară. Întuneric. Ca afară.

Nu era nici căldură, nici lumină, nici apă înăuntru.

Era un șemineu în care am înjghebat un foc. Stăteam fericită cu fața la foc și îmi jucam mîinile lîngă para lui. Roland mă privea dintr-o parte, a scos camera și a făcut o poză. Sunt atît de a pămîntului și a iernii în acea poză, atît de simplă cu căciula mea cu urechi de iepure, atît de departe de toți.... Așa poze nu se pun pe facebook. Dar am și poze pentru public...curînd.

- We need to get water from the lake (Trebuie de adus apă din lac), a zis Oli.

Era nevoie de apă pentru mîncare, pentru un ceai, pentru spălat pe dinți și pentru saună. Era și o saună lîngă cabană.

Am mers toți 3 spre lacul de lîngă cabană. Oli a adus de undeva un spărgător de gheață (hand ice auger în engleză) pe care Roland îl mînuia ușor (făcuse cîteva lecții înainte de cursă cu un pescar). Am adus căldări și am cărat apa în cabană. Nu am mai cărat apă cu mîna de pe vremurile cînd trăiam în Strășeni și căram apa din fîntînă. Dacă vă spun că am simțit ceva sfînt în acea clipă, nu mă veți înțelege...

Am adus apa în casă. Am aprins toate lumînările din sfeșnice și am pus apa la fiert. Ne-am așezat la masa groasă de lemn, am așezat trei căni pe masă și am băut ceai. Am mai băut ceai, dar nu cu atîta suflet. În lumina lumînărilor, în cești de lemn, așezîndu-ne cu frigul în jurul mesei și cu mîinile strîns lipite de cană, duceam la gură aburele cald de care ne încălzeam și fața. Fiecare sorbitură era înceată, plină de gust pe buzele mușcate de ger.

Ora 7. 

Acum că ne mai dezmorțisem un pic, venise și foamea. Am treierat pungile lui Oli și am găsit orez crud și bucăți de carne de elan (moose în engleză), tot crudă. Am luat cuțitul cu care jerpelisem mesteacănul și am fărîmițat carnea de elan. Am fiert orezul și am gătit un fel de tocăniță de carne cu mure de pădure. Între timp bărbații au mers la cîini să le aștearnă culcuș din fîn și să-i hrănească.

A fost gustoasă și cina. Mă gîndeam la povestea ”Masha i Medvedi”...eu cred că urșii trăiau într-o cabană asemănătoare...și poate ca noi, mîncau mure de pădure...cu orez. 

Ne-am așezat lîngă foc.

- This is our facebook and our smartphone (Ăsta e facebook-ul și telefonul nostru), a spus Oli privind focul. Apoi a scos o muzicuță din buzunarul hainei...și sufletele noastre s-au așezat alături de noi..

va urma...

67° Nord - Part 6 - The fire (Popasul)

Notă: am fost întrebată de cîteva ori dacă colecția de povestiri 67° Nord s-a întîmplat cu adevărat? Da, s-a întîmplat cu adevărat în decembrie 2014. A fost o experiență pe care am pus-o la cale cu 18 luni în urmă și pentru care aveam nevoie de timp ca să mă pregătesc financiar și fizic. 67° Nord e latidutinea geografică la care mă aflam, pentru cei care nu au înțeles încă.

______________________________________________________

- We're turning around! (Ne întoarcem), a decis Oli. - Haw, Haw! a strigat el cîinilor să cotească la stînga.

Ordinea săniilor trebuia păstrată pentru că Oli avea cîinii staroste care erau urmați, de obicei, de ceilalți cîini. Prima sanie a făcut stînga împrejur, a urmat a doua sanie condusă de Roland și eventual și sania mea se urnise din loc făcînd un mic semicerc. Aveam toți pîslele și pantalonii uzi. Mie îmi degeraseră urechile și labele picioarelor. Îmi amintisem că luasem cu mine în ghiozdanul din sanie o balaclavă veche (un fel de scufie ce se poartă sub casca motocicletei care protejează capul și gîtul de frig) pe care mi-am tras-o pe cap. 

- We need to make a fire (Trebuie să facem un foc), a spus Oli trecînd pe lîngă mine.

Eu am tăcut, de frig. Ne-am întors la marginea lacului, și de cum am pășit pe pămîntul pădurii, Oli a făcut semn să ne oprim. Am ancorat cu greu cîinii, fiecare mișcare fiind o durere.

În fiecare sanie era cîte o blană de ren, cîte-un ghiozdan cu lucruri personale și haine de schimb. Oli mai avea în sania lui lemne, mîncare pentru noi și un sac de carne pentru cîini (el avea mai mulți cîini la sania lui desigur). A scos 4 vreascuri mai groase și a încercat să le aprindă. Vreascurile ude nu ascultau de foc. 

- Get me some birch bark, now! (Găsiți niște coajă de mesteacăn, imediat!), a strigat Oli scoțînd un cuțit de la brîu. 

Coaja de mesteacăn are pe partea sa interioară un ulei care se aprinde ușor. După ce am dezgolit pulpa mesteacănului, am presărat-o peste vreascurile ude, împrejmuind puiul de foc care se înfiripase.

- If you give the fire what it wants, it will give you what you need...(Dacă-i dai focului ce vrea, el îți va da ceea de ce ai nevoie), a spus Oli foarte serios, suflînd în foc.

Am întins blănurile de ren în cerc în jurul focului, am adus cîinii mai aproape de căldura lui și am început a ne scoate pîslele și ciorapii ghioalcă. Eu am adus cu mine 5 kg de materiale termice pentru mîini, picioare și corp (în formă de pliculețe cu praf) care odată agitate mecanic timp de 8 minute se încălzesc pînă la 70° Celsius. S-au adeverit a fi vitale. Le-am ascuns în hainele de schimb (între haine, pentru a preveni arsuri) și ne-am liniștit lîngă foc.

Am scos un termos cu ceai și am băut toți în tăcere. Nu am băut ceai mai bun în viața mea. Cald, dătător de viață, ca o sfidare frigului din jur.  Apoi, după ce ne-am dezmorțit un pic, am scos ceaunul și am încălzit supa la foc. 

- What happened, Oli? (Ce s-a întîmplat, Oli?), am întrebat într-un tîrziu. 
- It is too hot for this time of the year...I think we stumbled upon ice fishing holes. (E prea cald pentru această perioadă a anului...Cred că erau găuri de pescuit prin apropiere). 

Se însera, deși nu era trecut de ora 1.

- It's late. We need to keep moving, we are behind the schedule. Put your head lamps on and let's go. (E tîrziu. Trebuie să mergem. Fixați-vă lămpile portabile pe cap)...a spus Oli.

Noaptea se lăsa gravă peste taigaua mută. Așteptasem noaptea pentru că odată cu ea vine și aurora de multe ori. Un viscol mic se ivise de nicăieri.

va urma...

67° Nord - Part 5 - The melting lake

- Stooooop! Stoooop the dogs! (Opriți, opriți cîinii!), strigasem eu din toată puterea, privind îngrozită cum cîinii mei aleargă cu labele prin apă. 

Oli întoase capul spre mine. 

- It's all good! (Totul e bine!), și întinse mîna dreapta lateral cu degetul mare ridicat spre cer (semnul care înseamnă ”totul e în regulă”).
- This is madneeeeesss! (Ești nebun!), am răcnit eu. 

Goneam mai departe. Pîslele mele erau în apă pînă la glezne. Calm, îmi spuneam. Trebuie să fiu calmă, îmi repetam. Primul lucru pe care trebuie să îl faci cînd cazi în crăpătura unui rîu sau lac e să fii calm. Așa mă învățaseră pescarii nordului. Stai calm pînă creierul se dumerește. Mișcările în plus crapă mai mult gheață și consumă energia prețioasă. 

Emil (cîinele meu cu cruce neagră în frunte) își întoase privirile spre mine încetinind pasul. Era și el îngrijorat, dar eu, fiind liderul lui nu aveam voie să ezit în acțiuni. De asta, alungîndu-mi frica din gînd și glas, strigai cîinilor:

- Comon, boys! Faster! (Haideți, băieți! Mai repejor!), încurajîndu-i cu sunete de pupăciuni (kissing sounds) care înseamnă pentru acești cîini că trebuie să meargă mai repede.

Scîîîîîîîîîrț! Sania se adîncise de un deget în osul gheții. Apa se ridicase dintr-odată pînă sub genunchii mei. Simțeam cum mă încolțiseră mii de ace, mușcînd din carnea mea caldă. 

- Whoa! Stop! Stooop! Stoooop!, strigase Oli de la celălalt capăt.

Poate nu v-am spus, dar frîna saniei e o versiune în miniatură a plugului, o bară cu doi cîlți care odată înfundați în pămînt opresc sania. De data asta apăsînd pe frînă. îmi dădeam seama că s-ar putea să-mi sap eu singurică crăpătura. De asta atingeam atent frîna, de parc-aș fi dezamorsat o bombă. Apa rece mă ajutase să ogoiesc cîinii. 

Toate 3 sănii stăteau nemișcate pe lac. Cîinii au început să latre.

- Keep calm (Fiți calmi), ne striga Oli. Everything is under control! (Totul e sub control!)
- If control is  synonim for water...(dacă control înseamnă apă...), șoptisem eu mai mult pentru mine. 

Togo și Rocky se smulgeau din hămurile saniei, nerăbdători să continuie cursa. Hary lătra la ei. Numai Emil tăcea, își întoarse din nou privirea lui înțeleaptă spre mine...Era calm, adulmecă văzduhul ridicîndu-și boticul în sus, scoțînd un sunet scurt de reproș. Îmi amintisem cum îl momisem în această dimineață cu ”Vamos a la playa” al meu...de-aș fi știu că va fi o profeție.

Mi se făcuse foarte frig. Tremuram.

va urma...

67° Nord - Part 4 - The Wolves

Lunecam în brazda zăpezii, cu ochi mari, vrăjiți. I-am deschis larg ca să pot pecetlui prin ei măreția acelei lumi. Iarna, precum o mireasă, își învelise trupul în rînduri de catifea, acoperind cu faldurile ei pămîntul, brațele copacilor, ochiuri de lacuri, albiile înghețate ale rîurilor, sania mea care se înălbise, scufiile cîinilor...Copacii erau fermecători. Doldora de zăpadă, păreau unși cu un strat gros de smîntînă. Unele ramuri sprijineau pături de mai mult de 20 cm. Și dacă se întîmpla să atingi o ramură din mers, pe lîngă o înțepătură de ace, te răcorea un duș scandinav. Era poveste în jur. Pulsa viața în mine. Emoțiile se agitau ca fulgii în sufletul meu fericit:

- Eeeeeeee-haaaaaaaaaaaaaaaaaa! și îmi lăsam glasul să iasă în pădure din venele mele.

Cîinii mei parcă simțind strigătul meu ca o încurajare, se avîntaseră în scutecul zăpezii și mai avid. Tot convoiul zbura pe oglinda unui lac înghețat împrejmuit de pădure. Un cîntec nevăzut îmi umplea urechile...îmi vibrau mușchii, respirația, ochii. De s-ar fi deschis cerul și Dumnezeu ar fi ieșit dintr-un nor, cîntînd dintr-un oboi în straie de șaman, nu m-ar fi mirat...Era o magie în jur. Eu ascultam cîntecul, cîinii mei nu se săturau de goană, o guriță de vînt îmi furase căciula și cu pletele despletite, zburînde și ele din urma mea, rîdeam ca un copil.

Dintr-odată, fără a încetini, Oli întinse brațul spre pădure..o haită de lupi apăruseră la orizont în dreptul nostru. Goneam în paralel, noi pe lac, ei - în pădure...de parcă ne-am fi întrecut, de parcă am fi alergat toți spre o destinație. O secvență atît de cinematică, ruptă dintr-un film neînscenat.

Deodată, labele cîinilor au început să lase urme ude în zăpadă. Tot mai adînci, tot mai ude. Eram pe la jumătatea lacului. Am apăsat ușurel pe frînă pentru a simți gheața sămînțoasă sub tălpile saniei. Apoi, gheața însăși ieșise la iveală. Nu aveam puteri și nici greutate sufiecientă pentru a încetini sania. Un strat subțire de apă ieșise la suprafață. Îmi înghețase sufletul. Am început a flutura din mîini.

Lupii nu se mai vedeau la orizont...

va urma....

67° Nord - Part 3 - The adventure begins

Cîinii s-au dezlănțuit din loc precum un glonte care se rupe din gîtlejul puștii. Toată greutatea mea cocoțată pe frînă cu ambele picioare era insuficientă pentru a-i opri în loc, mai ales acum la început de drum cînd vîjîiau de energie și odihnă. Ușurel, am ridicat un picior de pe frînă, apoi pe al doilea...și diiiii!

Zorea sania mea ca purtată de un stol de reni. Așa, ca să nu credeți că mergeam cu viteza bolidului prin taiga, adaug că acești cîini dezvoltă o viteză de 35-50 km/la oră. Nu e puțin. E totuși un mediu sălbatec, troienit, plin de pini și brazi acele cărora biciuiesc dureros peste față dacă nu le ocolești, iar ca să le ocolești e nevoie de un pic de acrobație și multe așezări din mers...asta dacă ai noroc să nu fii prea înalt.

Eram într-o caravană de 3 sănii. Eu eram ultima sanie. Distanțele dintre sănii sunt destul de mari încît dacă un strigăt de-al meu ar mai avea vreo șansă să prindă urechea celui dinaintea mea, mai departe la sigur se împotmolește undeva în gerul pădurii. De asta, se comunică prin semne atunci cînd spațiul permite, sau nu se comunică deloc. Semne sunt puține.

Dacă totul e bine, degetul mare se ridică în sus (thumb up). Dacă este o problemă, una din mîini flutură de sus în jos. Dacă este nevoie de un stop, atunci mîna se îndoaie din cot și se afișează lateral pentru ca cel din spate să frîneze.

Mai există o regulă, una singură, dar IMPORTANTĂ. Orice nu s-ar întîmpla, nu dai drumul la sanie. Cîinii husky nu se opresc, odată înhămați ei devin mașini, e sportul și menirea lor. Acești cîini nu sunt dresați comanda Stop, de asta niciun sunet sau bocet decît forța mecanică a frînei nu îi va imobiliza. Ca să vă imaginați cît de voinici sunt, vă spun că dacă este nevoie de a opri și coborî de pe sanie (și de pe frînă), se proptesc două ancore în pămînt și se mai leagă cu o funie sania de un copac.

...

Taigaua mișuna de noi. Liniștea despre care v-am povestit anterior nu se speriase, nu fugise nicăieri. Era prea îmbibată în coaja copacilor, în aluatul zăpezii, în aerul rece ca un parfum ca să se sperie de jarul și veselia cîinilor. Taigaua se dezmorțise un pic de toată sărbătoarea asta. Și precum la o sărbătoare, își pregăti cele mai frumoase veșminte pentru a ne primi în inima ei și cei mai voinici străjeri pentru a i-o ocroti...

va urma...